Nu incep aceasta postare prin a vorbi de problemele din sistemul de invatamant…ar fi interminabil subiectul, ca deh, doar traim in Romania..ci vreau sa punctez doar cateva aspecte despre situatii deranjante..despre invatamantul universitar.

Am terminat o facultate de stat, la zi, la buget si vreau sa zic ca am ajuns sa regret asta din ce in ce mai mult..si nu pentru ca nu m-a invatat nimic ..ci pentru sistemul de doi lei pe care ni l-a oferit. Pe langa nepotisme si multe nedreptati, aflu acum, dupa 4 ani de la absolvire, ca trebuie sa mai urmam nu stiu ce cursuri pentru nu stiu ce echivalare asta daca mai vrem sa ramanem in invatamant ( sunt cadru didadtic, in cazul in care nu s-a observat). De parca e vina nostra, a studentilor de atunci ca desi avem 86 examene date si promovate, ne lipseste inca ceva..alti bani, alta distractie, alt timp irosit…in fine…

O alta renumita Academie (singura din Bucuresti, ca idee) isi permite sa taie si sa spanzure batandu-si joc de viitorii studenti. De exemplu: afiseaza 45 locuri pentru o anumita specializare apoi in ziua afisarii rezultatelor aflii ca nu sunt decat 11!!! Nu mai zic ca astfel isi incalca metodologia de exament in viguare, dar te trezesti ca ai candidat pe un alt nr de locuri decat stiai tu. Sustii un interviu,  asta pe langa probele vocationale, la care esti intrebat total altceva, si anume cu ce profesor din acea facultate te-ai pregatit..etc…raspuns care invevitabil v-a influenta nota finala!! Nu esti ”de-al lor” nu conteaza ca ai lucrari ireprosabile pe care alti profesori le-ar aprecia, nu, tu obtii o nota cat sa te demoralizeze si sa te faca sa ”te pregatesti” la anul, mai ”bine”. Bineinteles ca locurile ”disparute” vor aparea la 1 oct, ocupate, cu persoane care au ”facut o cerere la decan”. Josnic!

Am prezentat 2 situatii foarte apropiate mie, din sistemul de stat, desi sunt muuuuuulte de zis! Pacat ca s-a ajuns aici!

Sistemul privat, ce-i drept, mult mai bine organizat administrativ, are si el o gramada de ”bile negre”. Faci o facultate doar ca sa ai o hartie in mana, sustii examene pe calculator memorand niste grile, cursuri mai deloc si superficiale si apoi taxe peste taxe..de nu-ti vezi capul. Nu zic ca la unele facultati nu se face carte…se face..banuiesc..de acolo ies viitorii nostri ”sefi” in diferite institutii..

Stiu ca e adevarata zicala ”daca ai carte, ai parte” dar depinde cata carte…

Facand ordine in biblioteca am dat peste o carte (zic eu interesanta) de care uitasem ca o am… sau cum a ajuns la mine…ca de multe altele…si mi-am aruncat o privire in ea. Surprinsa am fost cand am descoperit lucruri foarte interesante si adevarate, zic eu, despre ‘’sexul tare’’ …si in acelasi timp foarte vulnerabil –BARBATII.

M-am gandit sa reproduce cateva caracteristici interesante, bine de stiut de catre femei si nu numai.

Barbatii sunt dificili. La suprafata, sunt adeseori distanti si-ti dau impresia ca nu poti avea incredere in ei. Sau par galagiosi si insuportabili. Si, daca incerci sa-i cunosti mai bine, lucrurile se agraveaza – de multe ori se inchid in ei si devin de nepatruns.

Sunt relatate  7 atribute specific masculine:

1. Rusinea (baietii nu plang) – primul atribut masculin se refera la cel mai frecvent motiv pentru care barbatii nu intra in dialoguri despre sentimente. Experientele clinice si cercetarile arata ca barbatii sunt predispusi sa le fie rusine din cauza rezultatelor, fie ele profesionale sau sexuale. Aceasta diferenta este motivul multor certuri, chiar in cele mai reusite relatii.

2. Absenta emotionala (nu stiu ce simt) – tendinta barbatilor de a trai doar in mintea lor si de a se distanta de sentimente genereaza probleme in relatiile intime. Partial, solutia consta in cautarea sentimentelor acolo unde sunt si nu acolo unde lipsesc, adica sa „cresti” si sa intampini cu bratele deschise orice sentiment, chiar si unul neplacut, cum ar fi furia sau depresia.

3. Nesiguranta masculina (m-am plictisit sa fiu cel mai bun) – anumite tipuri de dorinte – de a fi urmarit mai degraba decat de a urmari, de a fi mai degraba obiectul decat subiectul (atentiei), de „a ti se face” mai degraba decat a face, de a abandona cautarea activa a bravadei si de a deveni recipientul pasiv al grijii – sunt comune tuturor barbatilor. In acelasi timp, astfel de sentimente sunt o amenintare serioasa chiar la adresa simtului masculinitatii. Prin urmare, barbatii trebuie sa compenseze prin cautarea si, intotdeauna, asumarea unei posturi si mai masculine.   

4. Narcisismul (uita-te la mine, asculta-ma, atinge-ma, simte-ma) – este un rezultat direct al conflictului nesigurantei masculine. Simplul fapt ca stii ca esti barbat nu iti ofera destula protectie in fata dorintelor feminine, deci trebuie sa iti dovedesti tot timpul ca esti barbat. Narcisismul masculin este legat mai mult de obsesia barbatilor pentru putere, forta, realizare.

5. Agresivitatea (iti arat eu cine e seful) – si acest atribut este un rezultat natural al conflictului nesigurantei masculine. Una dintre cele mai frecvente probleme intr-o casnicie este dinamica maniei – sotul suparat sau critic si sotia ranita, inlacrimata, invinsa. In aceasta dinamica, agresivitatea masculina serveste la: intimidarea „inamicului” si prinderea partenerei cu garda jos si la crearea unui zid de amaraciune care il va separa psihologic pe el de ea.

6. Autodistrugerea (sunt un ratat) – cand barbatii sunt complet incapabili sa-si exprime agresivitatea fata de ceilalti, atunci se intorc asupra propriei persoane. In functie de circumstante, incercarea de a salva pe cineva aflat pe marginea prapastiei poate fi contraproductiva si dureroasa.

7. Initiativa sexuala (vreau sex acum) – daca barbatii ar fi cu adevarat muti, atunci ei ar comunica prin sex. Intr-adevar, pentru majoritatea barbatilor totul este legat se sex, mai putin sexul care este adeseori legat de rusine, absenta emotionala, nesiguranta masculina, autoimplicare, agresivitate, autodistrugere. Al saptelea atribut masculin reprezinta o condensare si o rezumare dramatica a atributelor prezentate pana acum. Arena sexuala este locul in care barbatii isi etaleaza in mod natural conflictele emotionale care, pana la urma, nu au nicio legatura cu sexul. Partea buna este ca limbajul sexual masculin nu este o limba total straina, ci este mai degraba un dialect care poate sa fie descifrat si de femei. Apararea absentei emotionale are un aspect sexual: incercand sa simta cat mai putin, multi barbati evita sa empatizeze cu partenera, ceea ce reprezinta un avantaj in cazul in care impunerea unilaterala a dorintelor ii aduce mai aproape de ceea ce doresc ei.

Mentionez ca aceasta carte e scrisa de un barbat – Alon Gratch –  un important psihoanalist israelian- care incearca sa faca mai ‘’abordabila’’ lumea barbatilor.

 Asta, insa ,ramane la aprecierea fiecaruia.

Doamna Norica Ion a ajuns prin împrejurări nefericite într-un mediu pseudo-religios. Cu toate acestea, dânsa a avut tăria si curajul să nu se piardă cu firea si să rămână ea însăsi. A avu tăria să apeleze la valorile dintotdeauna ale crestinismului autentic: Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, Sfânta Cruce, Sfintele Taine, postul, rugăciunea, fiind convinsă că fără de acestea nu poate ajunge pe calea cea adevărată a mântuirii. A adăugat convingerilor sale intime o credintă puternică si o practică neîntreruptă a rugăciunii, a postului si a faptelor bune. Usor-usor, Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestor căutări si strădanii si nu a lăsat un suflet în rătăcire. Dumnezeu i-a descoperit că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire. La aceeasi concluzie au ajuns si Sfintii Părinti din primele veacuri ale crestinismului, spunând că „extra ecclesia nulla salus” (în afara Bisericii nu este mântuire).

Doamna Norica a aflat adevărul; a aflat limitele până la care poate fi încercat omul si, mai mult, a învătat să biruiască răul – diavolul si uneltele lui. Nu păstrează doar pentru sine cele învătate din propria experientă, ci le spune tuturor pentru a-i feri pe unii de pierzare si pentru a-i ajuta pe altii să se mântuiască. Este un gest deosebit, care o onorează, prin care ea îsi face de fapt datoria de adevărat crestin fată de cei din jur.

Dacă avem în vedere concluziile la care ajunge autoarea, putem îndemna pe oricine caută calea cea adevărată spre mântuire să urmeze zicala românească: „La orice treabă pe Stan Pătitu-l întreabă!”. Autoarea este într-adevăr un Stan Pătitu’.

Cine are urechi de auzit si minte de priceput să audă si să priceapă.

Iata experienta dumneai:

Copilăria

Am avut o viată foarte grea. M-am născut într-o familie de penticostali, fiind cea mai mică dintre cele sase fete. Când eram de trei ani, am rămas orfană de mamă. La putin timp după aceea, tata s-a însurat cu o femeie mult mai tânără decât el. O iubea mult si nu-i iesea din vorbă. Noi fetele primeam bătaie de multe ori, nefiind vinovate. Si azi îmi aduc aminte de bătăile de la vârsta de trei ani.

Locuiam în Simeria. La început mama vitregă nu ne putea suferi. Ea avea o fată cu primul ei sot si pe aceea o spăla, o hrănea si o îngrijea cum se cuvine. Patru dintre surorile mele bune erau mai mici decât sora noastră vitregă, însă nici pe ele nu le îngrijea. Eram pline de păduchi si bube. Eu eram cea mai prăpădită. Eram plină de bube si nimănui nu-i păsa. Mă culcau pe jos, pe o scândură. Mama mamei mele vitrege, venind într-o zi pe la noi, m-a văzut în ce hal eram si m-a luat la ea acasă, la Gurasada. Ea era văduvă din tinerete si făcea parte din secta baptistilor. La Gurasada acea femeie m-a îngrijit ca o adevărată mamă. O iubeam foarte mult.

Mama vitregă i-a cerut tatei să cumpere casă în satul ei, la Gurasada. Tata i-a împlinit dorinta si cu venirea lor la Gurasada au început si chinurile mele. Au cumpărat capre si de la ele m-am umplut de râie si păduchi. Când a venit medicul la scoală si m-a văzut cum eram, s-a dus la tata si i-a spus situatia mea. Tata m-a bătut rău cu cureaua si apoi a aruncat cu apă rece pe mine. Nici nu-mi treceau bine vânătăile si îmi făceau altele: când tata, când mama. Câteodată, când nu mai puteam să suport durerea, mă duceam pe malul Muresului cu gând să mă arunc în apă.

Când aveam sase ani obisnuiam să merg la biserica ortodoxă din sat la cununii. Nu stia nimeni din casă. Mă înghesuiam în biserică, mă urcam pe un scaun sau mă băgam în fată să văd mai bine. Pâinea ce rămânea de la miri mi-o dădea preotul mie. Ce usurare sufletească simteam când mă apropiam de biserică, desi eram doar un copil! Întotdeauna în Joia Pastelui mergeam cu ceilalti copii si ne jucam în cimitir. Când băteau clopotele bisericii, parcă mă cuprindea o dragoste în inimă si o dorintă de a intra în biserică. În fiecare duminică eram dusă de cei din familie la adunarea baptistilor. Nu mă simteam bine acolo. Eram tot tristă si coplesită de necazuri. Asa au trecut anii.

Vara, în vacante, mă duceam ca slujnică plătită, mai cu seamă la preotul din sat. Mergeam cu vitele la păscut. Mereu când plecam cu oile doamna preoteasă îmi dădea un pachet cu mâncare. Îi iubeam pe amândoi pentru că aveau milă de mine. Din banii câstigati vara îmi cumpăram toamna haine de scoală.

Îmi amintesc că pe la 11 ani m-am îmbolnăvit de apendicită. O soră a mea, de 13 ani, m-a dus cu salvarea la spitalul din Ilia. Am fost operată si dusă la reanimare, dar nimeni dintre ai mei nu era lângă mine. Ceream deseori apă si ceilalti bolnavi îmi puneau pe buze un pansament muiat în apă. Mamă nu aveam, iar pe tata nu-l interesa de mine. Strigam deseori după el, uneori si în somn. Odată a venit sora mea la mine si i-am zis: „Du-te după tata, că eu mor!” S-a dus si l-a rugat să vină la spital că eu mor. Tata i-a spus că va veni el la spital cu cureaua, să mă învie.

As fi avut nevoie de compot sau supe după operatie, însă nimeni nu mi-a adus. De la spital m-am dus singură acasă. Nu mă durea operatia cât mă durea lipsa dragostei părintesti.

Adolescenta

Toată copilăria mea tata nu mi-a dat un leu măcar să-mi cumpăr bomboane. Nici el nu ne cumpăra, desi avea salariu si primea alocatie pentru noi. Cu banii strânsi împlinea dorintele sotiei sale.

M-a dus la Deva în clasa a noua, la Liceul Industrial, însă am stat putin timp acolo pentru că nu aveam bani să-mi plătesc cantina. Am stat acolo flămândă trei zile. Văzându-le pe celelalte fete cu geamantanele pline de haine, mă rusinam. Eu nu aveam decât uniforma cumpărată cu banii câstigati pe timpul verii. Îmi trebuiau acum bani pentru unele cărti, iar când am apelat la surorile mele măritate, mi-au spus că nu mă pot ajuta pentru că au soti si soacre si nu le dau voie. Nu exista nici o solutie.

Căsătoria

Eram foarte săracă. Asa am luat o hotărâre: dacă voi găsi pe cineva să mă ia, mă mărit. O cunostintă mi-a recomandat un băiat orfan de mamă. Ne-am căsătorit, însă tatăl si bunica lui n-au fost prea bucurosi când m-au văzut. Eram prea săracă si ar fi vrut pe altcineva pentru băiatul lor.

Eram săraci lipiti pământului, însă ne iubeam si asa am rămas împreună. La 17 ani aveam deja doi copii. Ne-am căsătorit la primărie si, când am avut al doilea copil, am mers la biserică. M-am botezat eu întâi, m-am cununat cu bărbatul meu si am botezat si copilul. Asa am devenit o familie de crestini ortodocsi.

Necazurile nu m-au ocolit. Sotul meu era sofer. După ce s-au născut copiii, nu i-a mai plăcut de mine. Orice făceam nu era bine. A venit si al treilea copil si necazurile au devenit mai mari. Nu stiam ce să mai cred. Nu citisem Sfânta Scriptură si nu stiam care-i calea cea adevărată. Încă nu stiam că prin suferintă poti ajunge mai usor la mântuire.

Apostazia

Între timp m-am îmbolnăvit. Mă durea mereu capul. Am fost la doctor, însă nu mi-a putut spune ce am. Credeam că asa mă pedepseste Dumnezeu pentru că nu mai mergeam la adunarea baptistă. M-am dus în schimb la o mănăstire din apropiere, unde m-am spovedit si m-am împărtăsit pentru prima oară. După aceea m-am simtit foarte bine o vreme. Mă rodea însă mereu gândul si mă mustra cugetul că mă lăsasem de sectă. Nu stiam ce se întâmplă cu mine. Mi-au revenit durerile, parcă mai chinuitoare acum.

Atunci m-am hotărât să mă duc la penticostali, acestia fiind mai vestiti pentru puterile lor. Având o adunarea de-a lor în sat, m-am alăturat lor. Mi-au cerut să mă lepăd de Ortodoxie si să mă botez în legea lor. Am făcut o declaratie publică prin care m-am lepădat de dreapta credintă. Botezul s-a făcut în ascuns, fără martori. Nici nu am auzit într-al cui nume am fost botezată.

Nu stiam care este calea cea adevărată a mântuirii, însă o căutam cu tot mai multă râvnă. Penticostalii lucrează cu niste duhuri. Ei sustin că e vorba de însusi Duhul Sfânt si că cine nu îl are, va rămâne pe pământ când va veni Domnul Iisus Hristos să răpească Biserica.

Am trăit sapte ani în mijlocul penticostalilor. Citeam mereu Biblia si am învătat lucruri foarte importante. Mă opream deseori la cartea proorocului Daniel, citind tainele pe care i le descoperise Dumnezeu. Citeam, de asemenea, si în Evanghelia după Matei despre venirea proorocilor mincinosi. Mi se părea că de fiecare dată când citeam din Sfânta Scriptură găseam ceva nou. Unde nu întelegeam, socoteam că este o enigmă pentru mine. Neavând pe cine să întreb, încercam să pătrund singură întelesul textelor. Uneori îl întrebam pe pastor, dar din păcate el era mai încuiat la minte decât mine. Nu făcea decât să repete întruna credinciosilor lui, dintre care făceam parte si eu, că ei sunt poporul ales, botezat cu Duhul Sfânt si cu foc.

Îmi amintesc de cele scrise în Epistola a II-a a Sf. Pavel către Tesaloniceni, unde scrie că potrivnicul va fi cinstit cu închinare, dându-se pe sine Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4). Acest lucru era adevărat, pentru că ne adunam cu totii la rugăciune si îl imploram cu lacrimi pe Domnul să vină în mijlocul nostru să ne mângâie si să ne vorbească prin proorocii nostri. Cum Domnul Iisus nu mai vine în cămări (Mat. 24:26), venea bucuros un alt „domn”, Satana. Acesta ne arăta prin gura proorocilor necazurile în care ne aflam.

Totusi, cred că Dumnezeu a îngăduit să ni se spună mie si unei surori că ne va scoate ca pe Lot din mijlocul lor (Fac. 19). Nu ni se spunea însă clar din mijlocul căror oameni vom fi scoase. Până la urmă aveam să fim scoase chiar din ceata rătăcitilor. Mergând pe drum către casă, încercam să mă smeresc cât mai mult si să mă pocăiesc tot mai mult în inima mea. Desi eram o rătăcită, îngerul meu păzitor nu m-a părăsit nici o clipă si-l simteam mereu că mă ajută în necazuri.

Timpul a trecut. Aveam acum patru copii botezati la ortodocsi si alti doi „binecuvântati”, cum spuneau penticostalii. La sectanti, în loc de botez, pastorul ia copiii în brate si se roagă ca Domnul să-i binecuvânteze.

Necazurile mele cresteau mereu. Deseori primeam câte o bătaie zdravănă si câte o fugăreală de la sot. Îsi găsise alte femei si îmi spunea tot mai des că mă va părăsi si că va pleca cu copiii.

Vorbirea în limbi

Pastorul nostru ne zicea mereu că cine nu are Duhul Sfânt nu va fi răpit la cer înainte de strâmtorarea cea mare. Eu mă gândeam că nu sunt vrednică să am Duhul Sfânt în mine. El ne presa însă tare, îndemnându-ne să postim, să facem nopti de veghe si să stăruim în rugăciune pentru a primi Duhul Sfânt. Încet-încet am început să sper că poate îl voi primi si eu.

Într-o zi m-am dus cu o soră a mea, tot penticostală, la o adunare de stăruintă într-un sat vecin. Aici ne-au învătat să spunem întruna „Sângele Domnului să mă curătească”, până ni se va îngrosa limba. Abia atunci, ne spuneau ei, vom începe să vorbim în limbi îngeresti. Asa am făcut. Către miezul noptii am simtit că mi se îngroasă limba. Deodată am simtit o stare de înviorare. Am strigat: „Iisus Hristos”. În preajma mea era 10-12 persoane care vorbeau în limbi. Nu întelegeam ce spuneau. Când am strigat eu, toti au tăcut si nimeni nu a mai putu vorbi în limbi. S-au ridicat si mi-au zis: „Soro, nu esti pregătită pentru lucrarea Domnului. Nu esti curată, cum vrea Domnul!”

Cei care aveau darul proorociei ne-au spus că Domnul ne va conduce către casă. Adunarea s-a terminat si ne-am despărtit. Eram împreună cu alte trei persoane. Am trecut pe lângă o pădure, unde se auzeau numai fosnete, însă nu ne-a fost frică. Am găsit o masină care ne-a dus mai aproape de casă.

După acea adunare de stăruintă eu am rămas pe gânduri, întrucât mi se părea ceva anormal. Îmi stiam bine viata particulară si nu credeam că trebuie să-mi spună ei că sunt nepregătită. Aveam o dragoste foarte mare pentru Dumnezeu si mă rugam mult. Ceva însă mi se părea neclar. Nu întelegeam de ce se opriseră cu totii din vorbirea în limbi când am strigat eu „Iisus Hristos”. Când spusesem acele cuvinte, parcă mă înviorase cineva cu aer rece. Mă rugasem mult până în clipa aceea si eram foarte transpirată pentru că în casă era cald. Când am rostit numele Mântuitorului, am simtit un aer răcoritor.

Descoperirea

Muncindu-mă acest gând, am postit trei zile si m-a rugat Creatorului lumii. Îi spuneam că sunt nestiutoare si că dacă voi primi vreodată un dar, de la El să-l primesc si El să-mi descopere lucrurile pe care nu le înteleg. Mă rugam să fiu luminată precum fusese proorocul Daniel. Rugându-l pe Dumnezeu, aveam credinta că tot ce voi cere în numele Domnului Iisus voi primi.

Într-o noapte am avut un vis. Afară se făcuse cerul într-o singură fiintă. Nu o puteam privi din pricina strălucirii ei. Am căzut cu fata la pământ, căci am priceput că e o putere dumnezeiască. Am auzit un glas spunându-mi: „Priveste aceasta! Cine nu stie ce este aceasta nu va vedea Împărătia Cerurilor niciodată!” Cum stăteam cu fata la pământ, am ridicat putin capul ca să pot privi ce-mi arăta. Cam pe unde îi era fata se vedeau numai fulgere, iar când vorbea parcă tuna. Privind spre mâna înfricosător de mare, am văzut că tinea o inimă de om în care era foarte multă mizerie. Am auzit iar acel glas de tunet: „Priveste si să stii că cine nu cunoaste ce este aceasta nu va vedea Împărătia Cerurilor!”

Visul m-a speriat foarte tare. Trei zile n-am fost în stare să fac nimic. Tremuram tot timpul si rămăsesem cu sperietură, desi nu întelesesem prea multe.

După un timp am postit iarăsi ca să primesc Duhul Sfânt. Pastorul nostru ne amintea mereu că cine nu are Duhul sfânt va rămâne pe pământ la venirea lui Hristos. Atunci, după mintea mea cea încuiată si fiindcă cerusem dezlegarea tainei, Dumnezeul cel adevărat a îngăduit pentru mine încercarea de a călca pragul mortii.

Pragul mortii

Obisnuiam să vizitez bolnavi, în special pe cei din adunare. Făceam asta desi eram deseori certată si bătută de sotul meu. Într-o zi m-am dus în Făget, la o bătrână foarte bolnavă. Era în sectă de doisprezece ani si avea duhul vorbirii în limbi. Cum intrase în sectă, cum căzuse la pat. Cobora din pat doar pentru rugăciune, dar si atunci cu mare greutate. Proorocea după cum îi zicea duhul. Mi-a zis: „Tu ai ceva de la Dumnezeu. Să stii că-ti va descoperi ceva, dar îti trebuie trei zile de post.”

Am tinut trei zile post negru. Plânsesem de multe ori în rugăciunile mele, când mă rugam lui Dumnezeu pentru familia mea, ca sotul să nu se depărteze de mine si ca cei sase copii ai mei să nu rămână pe drumuri. Asa am făcut si atunci. M-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să nu-i îngăduie sotului meu să-mi ia copiii. Ei erau bucuria mea, viata mea. Îi crescusem cu multă trudă si nopti nedormite. Aveam o mare încredere că Dumnezeu nu va îngădui să vină un asemenea rău peste mine.

După trei zile de post negru, am început să merg zilnic la femeia din Făget. Timp de trei săptămâni am mers cu drag, crezând că însusi Domnul Hristos îmi vorbeste prin acei prooroci. Într-o zi, când eram cu sora mea acolo, a venit un bărbat, sectant si el. Îl chema Vasile si avea vreo 53 de ani. Ne-a întrebat dacă am primit darul Duhului Sfânt. I-am spus că nu, iar el ne-a spus că a fost trimis la noi pentru stăruinta pentru Duhul Sfânt. Am început să ne rugăm iar acel om m-a uns cu ulei pe frunte, dar nu în semnul Sfintei Cruci. Mi-a pus doar un deget pe frunte. Deodată am început să vorbesc în alte limbi. Nu stiam ce limbi sunt, dar în timp ce vorbeam aveam mintea foarte limpede, căci îi vedeam si auzeam pe toti ce vorbesc.

La noi în Homojdia sunt oameni săraci care-si câstigă pâinea făcând trocuri, linguri si alte lucruri din lemn pentru a le vinde. Cei din celelalte sate îi numesc tigani, însă ei nu stiu să vorbească tigăneste. Acel om care m-a uns pe frunte le-a spus celorlalti că eu am primit darul vorbirii în limba tigănească. Eu mă simteam putin rusinată, dar nu-mi puteam stăpâni gura. Nu stiam ce vorbesc, dar eram bucuroasă. Sora mea striga într-una: „Tată din cer, ai milă de mine!” O unsese si pe ea pe frunte si la un moment dat a început să cânte, dar fără cuvinte. Omul acela i-a spus să strige mai tare.

În timp ce vorbeam vorbe neîntelese, am întins mâna dreaptă către sora mea. Printre cuvintele care mi se amestecau în gură, i-am spus în româneste: „Gândul la Golgota!”. Atunci ea a început să strige Haliluia, nu Aliluia. La terminarea rugăciunii, acel om ne-a zis: „Surorilor, ati primit Duhul Sfânt!” Pe mine m-a atentionat că primisem lucrare cu proorocie si că nu trebuie să mă opresc deoarece Domnul are de vorbit poporului.

Fereastra spre cer

Am mers acasă si de atunci a început un adevărat calvar. Din prima noapte am început să simt o mare apăsare. Am visat că eram făcută mireasă într-un loc necunoscut. Cu mare greutate am scăpat de acolo, am urcat într-un tren si am fugit.

Îmi venea tot mai mult în minte o vedenie pe care o avusesem cu putin înainte de a primi duhul vorbirii în limbi.

Mă dusesem la sora mea. Era pe la nouă dimineata. Noi obisnuiam să ne rugăm de trei ori pe zi, spunând Tatăl Nostru înainte de alte rugăciuni. M-am asezat pe genunchi, dar nu am apucat să spun nimic. Am văzut ca o fereastră spre cer, de formă ovală. Prin ea curgeau spre pământ raze mai puternice ca ale soarelui, care se revărsau peste noi în timp ce eram asezate pe genunchi.

În stânga lângă mine am văzut o fiintă înfricosătoare. Semăna cu un urs, cu păr negru pe tot corpul, iar la degete părul era alb. Lucrul acesta nu l-am visat, ci l-am văzut, dar nu stiu dacă aveam ochii deschisi sau l-am văzut numai cu inima. Abia mai târziu am înteles vedenia, după o discutie cu diavolul.

Înselătorul

Revin cu firul povestirii. Acel duh locuia în mine de sase zile. În acest timp am primit vizita mai multor femei, între care si sotia pastorului. Să explic mai pe larg.

În mine era un duh. La rugăciune acest duh chema o putere mai mare si vorbea din mine următoarele: „Eu sunt domnul în trup.” Apoi începea să vorbească în mine. Tot trupul mi se deplasa, ca fiind purtat de o putere. Mâna mi se îndrepta spre acela căruia îi era adresat mesajul. Mă ridica în sus si mă scutura cu un tremur specific celor care au astfel de duhuri. Pentru toate femeile venite la mine au fost mesaje rele. Chiar si pentru sotia pastorului. Dânsa era o femeie în vârstă, iar mie îmi era foarte rusine de cele ce îi strigase duhul prin mine. Dânsa mi-a spus: „Vai de tine, nu te mai scutura toată degeaba!” Duhul din mine i-a răspuns: „Pe ea o scutur acum, iar pe voi, când vă voi scutura, nu va fi bine de voi!”

Aceste duhuri au o putere foarte mare. S-au întâlnit cazuri când oameni bolnavi de boli incurabile au fost vindecati. De aceea duhul din mine mi-a spus să merg în satul unde am copilărit, unde era o femeie bolnavă care striga după vindecare. Duhul mi-a spus că însusi Domnul va veni acolo să facă vindecarea, eu urmând să fiu martoră. Toate cele proorocite de duhul din mine le-a auzit si sora mea. Eu i-am zis duhului: „Nu am ceas si nu stiu când să plec.” El mi-a răspuns: „Te voi anunta eu când să pleci.”

Când duhul din mine mi-a spus să mă duc, am socotit că e momentul să-l ispitesc. Asa cum am spus, acest duh îmi dădea un tremur specific oamenilor posedati. Când venea acea putere mai mare, tremurul devenea si el mai puternic.

Când mi-a zis să mă îmbrac, i-am zis: „Duhule, chiar Domnul Iisus Hristos vine acolo unde mă trimiti?” Duhul mi-a zis: „Da, El vine! Esti necredincioasă?” „Nu, i-am zis eu, dar acum voi putea să-i sărut palmele cu semnele cuielor, căci s-a jertfit si pentru mine pe Golgota!” Zicând eu acestea, am simtit o schimbare mare. Duhul nu mai vorbea cum vorbise până atunci, iar tremurul dispăruse. Nu stiam ce să mai zis. La un moment dat am crezut că Domnul Iisus s-a supărat pe mine pentru că i-am cerut să-mi arate semnele sfinte. Cineva parcă îmi soptea însă că Domnul Iisus e blând si că nu s-a supărat nici pe ucenicul Lui care îi ceruse să vadă urmele cuielor.

M-am îmbrăcat si am pornit cu sora mea spre tata. În drum spre statia de autobuz am simtit o stare de tristete si de părere de rău în suflet. Eu nu jignisem niciodată pe nimeni, dar acum, prin gura mea, fusese jignită sotia pastorului. Îmi curgeau lacrimile. În statie i-am spus surorii mele: „Nu puteam eu să rămân asa cum eram înainte?” În timp ce plângeam întruna, duhul din mine a zis: „Nu mai plânge, căci Domnul nu mai vine!”. Neîntelegând bine aceste cuvinte, am plecat spre casă. Ajungând acasă la sora mea, ne-am asezat pe genunchi să ne rugăm. Sora mea a zis: „În numele lui Iisus Hristos, să iesi din noi căci tu nu esti Duhul Sfânt!” Duhul nu-i răspundea nimic. Am simtit atunci că a venit peste mine un fel de adiere ca o întărire. Cu glas poruncitor, i-am spus: „Iesi din mine, în numele lui Iisus Hristos! Îti poruncesc!” „Da, am să ies, căci voi nu sunteti vrednice de lucrările mele. Dar mai întâi am să vă spun cine sunt. Eu sunt domnul, dar domnul dracilor. Acesta este poporul meu, ei sunt copiii mei. Să nu uitati, căci eu i-am luat în brate pe copiii vostri si i-am binecuvântat. Când vor fi mari, să le spuneti.” „Iesi mai repede, i-am zis eu poruncitor, iesi mai repede că m-am săturat de tine! Iesi!”

A iesit. L-am simtit cum a iesit tot asa cum îl simtisem când intrase. După ce a iesit simteam că zbor, nu alta. Stătuse în mine de vineri până joi. În tot acest timp tinusem post negru. Mâncasem putin doar într-una din zile. După aceea, i-am zis surorii mele: „Tu fă ce vrei, eu mă duc la preot să-i spun ce-am pătit!” Citisem în Biblie că duhul rău se întoarce cu alte duhuri si îmi era frică. Sora mea m-a înteles si a mers cu mine.

Salvatorul

Preotul satului era părintele Vasile Hotica, un preot foarte bun. Îsi trăia viata mai mult în post si rugăciune. Văzându-mă, s-a mirat foarte, căci nu se astepta să-l caut. Stia că sunt de altă religie. I-am zis: „Părinte, am venit la dumneata să-mi explici. Ati făcut ani multi de Teologie si de aceea să-mi spuneti, vă rog, cum e cu vorbirea în limbi, cu proorocirea. Uitati ce am pătit…” I-am povestit toate cele întâmplate. A făcut semnul Sfintei Cruci, s-a gândit si a zis: „Doamne, fereste-ne!”

A urmat o convorbire de trei ore. Era într-o zi de joi, după-masă. La sfârsit i-am spus hotărârea mea: „Părinte, duminică îi aduc la biserică pe cei trei copii ai mei care-s nebotezati. Vă rog să-i botezati. Vreau să mă întorc în Biserica Ortodoxă si să-mi recunosc rătăcirea. Părinte, mă tem însă să nu mi se întâmple ceva până duminică. Mă va ajuta oare Dumnezeu?” „Ai credintă”, mi-a spus preotul.

Am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu o penticostală, care fusese la mine să-i proorocesc. M-a întrebat râzând: „Soro, e bun duhul tău?” „Ferească Dumnezeu s pe puiul de sarpe de asa duhuri”, i-am răspuns eu si nu am mai continuat discutia.

Răzbunarea diavolului

Abia am ajuns acasă că duhul s-a întors să mă omoare. Eram la capătul puterilor si m-am târât până la pat. Simteam valuri de căldură de la vârful picioarelor până în gât, sufocându-mă. Abia am putut să strig: „Mor!”

Copiii au strigat după sora mea. Socrul meu, văzând în ce hal eram, s-a dus la nasul meu, cantorul bisericii, rugându-l să deschidă biserica. Acesta mi-a trimis Sfântul Mir, tămâie, o carte de rugăciuni si Acatistul Maicii Domnului. Până a ajuns socrul meu acasă, eu începusem să spun rugăciunile pe care le stiam. Îmi simteam sufletul în gât, gata să iasă. Cei sase copilasi plângeau si mă strigau. Trupul îmi era ca de gheată, nu-l puteam misca, însă eram constientă. În gândul meu ziceam: „Doamne, ajută-mă să mă rog, căci mult Te-am iubit! Doamne, Creatorul lumii, tie mă rog, iartă-mă, căci am hulit Duhul Tău cel Sfânt. Te rog, o Doamne, nu mă lăsa să mor, căci îmi rămân copiii ai nimănui, asa cum am fost si eu, Doamne. Arată-mi si descoperă-mi adevărata cale pe care să pot ajunge la mântuire, ca să o arăt si eu copiilor mei!” Simteam că mă înec. N-am terminat eu bine rugăciunea că a intrat socrul meu pe usă. Mi-a făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte si m-a tămâiat. A pus cartea de rugăciuni pe pieptul meu si atunci am simtit cum se trage sufletul încet-încet înapoi în trup.

Toată noaptea m-am simtit rău. Am luat medicamente, dar degeaba. Simteam că mă strânge ceva de inimă. Era îngrozitor. Toti cei din casă dormeau. Eu nu puteam să dorm. Când s-a crăpat de ziuă, l-am strigat pe socrul meu, care dormea în altă cameră: „Tată, nu mă lăsa să mor ca un câine! Du-te după preot!”

Socrul meu s-a sculat degrabă si a pornit spre casa preotului. După putin timp a venit cu preotul si cu un membru din Consiliul Parohial, ca martor. A intrat în casă si ne-a salutat. Până la venirea lui se adunaseră toti vecinii, cu mic cu mare. Nu le-a fost frică, desi diavolul ar fi putut iesi din mine si să treacă în ei. Doar însotitorul preotului s-a pierdut cu firea. A început să plângă. Eu eram în pat, acoperită cu o pătură, ca zguduită de friguri, desi nu-mi era frig. Aveam o stare de neputintă si nu mă puteam ridica. Preotul mi-a zis: „Femeie, dacă nu te încrezi în Sfânta Cruce, nu are rost să-ti fac slujbă!” Mi-a explicat că nu are voie să-mi facă slujbe pentru că eram de altă religie. Venise doar la chemarea mea. I-am spus: „Părinte, fă ce trebuie, numai să trăiesc, să-mi cresc copilasii, ca să nu rămână orfani cum am fost eu.”

Preotul mi-a dat Sfânta Cruce s-o tin în mână si mi-a pus epitrahilul pe cap. Când am luat Crucea în mână am simtit intrând în mine o putere de viată. Minune dumnezeiască! Preotul mi-a făcut o slujbă scurtă pentru îndepărtarea diavolilor si a farmecelor. Mi-a spus că după ce voi reveni la dreapta credintă îmi va face moliftele Sfântului Vasile cel Mare. M-a stropit apoi cu apă sfintită. I-am spus că la noi în casă nu s-a făcut sfestanie (sfintire) de multă vreme. El mi-a promis că se va întoarce spre seară pentru sfintirea casei. Era o zi de vineri. Mi-a lăsat Sfânta Cruce vreme de trei zile.

După plecarea preotului m-am sculat, am mâncat si am făcut treabă în casă. Spre seară m-a cuprins iarăsi o moleseală, însă nu mai tremuram ca înainte. Când a venit preotul m-am bucurat, căci puteam să-i pun întrebări din Scriptură. După săvârsirea sfestaniei, am discutat îndelung cu dânsul. Îi puneam întrebări din Biblie, iar el îmi răspundea. Mi-a împrumutat chiar Biblia lui. Discutia a durat până la unsprezece noaptea.

Descoperirea diavolului

După ce i-am condus până la poarta (preotul venise împreună cu acel martor), m-am întors în casă. Pornise un vânt puternic si-mi deschisese toate geamurile dinspre grădină. Le-am închis si m-am pregătit de culcare. Am stins lumina si am adormit. Era cam douăsprezece noaptea.

Deodată am fost trezită din somn de un glas necunoscut, un glas înăbusit. Mi-a zis: „Scoală-te, am venit să-ti spun.”

M-am speriat, căci nu cunosteam glasul acela si simteam că e ceva necurat. Am înteles că e diavolul. Nu vedeam nimic în odaie, căci era întuneric. De fapt, nici nu voiam să văd ceva. Am luat perna si mi-am pus-o pe urechi, ca să nu-l mai aud. Glasul s-a auzit din nou: „Scoală-te. Degeaba îti pui perna pe urechi, că tot mă auzi si tot îti voi spune ce am de zis. Iar dacă ai întrebări, îti voi răspunde la toate. Am venit fiind trimis si mustrat de Dumnezeu, să-ti spun care e calea cea adevărată care duce la mântuire.”

În acele moment mi-am amintit că mă rugasem deseori la Dumnezeu să-mi descopere calea cea adevărată. Auzind atunci acel glas, m-am hotărât să încep discutia.

Convorbirea cu diavolul

I-am zis:

- Bine, răspunde-mi, care este calea cea adevărată spre mântuire?

Diavolul mi-a răspuns:

- Credinta ortodoxă este dreapta credintă, iar Biserica Catolică este aproape soră.

- M-am lămurit acum, i-am zis, dar ortodocsii au numai un copil sau doi, fac avorturi, beau, trăiesc în desfrâu. Nu am văzut la ei fapte care să dovedească dreapta credintă.

Diavolul mi-a spus:

- A fi ortodox e lucru mare. Trebuie să te împărtăsesti în fiecare lună cu Sfintele Taine. Mai întâi de spovedesti de tot ce ai făcut si după aceea, dacă duhovnicul îti dă voie, te împărtăsesti. Credinta ortodoxă nu-ti dă voie să mai faci păcate după Sfânta Împărtăsanie. Ea îti cere să te feresti de toate păcatele, te învată să nu fii betiv, să nu fii lacom, să nasti copii, nu să-i omori.

La sfârsit mi-a zis:

- Dacă vrei să mai stii ceva, întreabă-mă.

- Mai am o singură întrebare: Maica Domnului a mai avut copii sau nu?

Eu învătasem de la penticostali că Maica Domnului a mai născut patru copii după nasterea Domnului Iisus.

- Maica Domnului, mi-a spus diavolul, fecioară a fost si fecioară a rămas, căci Iosif era bătrân si el doar făcea pe îngrijitorul Maicii Domnului si al lui Iisus Hristos.

- Si atunci, am zis eu, cum se poate că atâtia oameni de la penticostali, care strigă cu atâta foc către Dumnezeu, să nu se mântuiască?

- Pot ei să strige, zise diavolul, dar armă împotriva puterilor satanice este numai Crucea. Pentru că ei nu fac acest semn sfânt, rugăciunile lor sunt luate de duhurile mele.

Discutia cu diavolul a mai durat o vreme. Începuse să mă sperie, spunându-mi că nu mai pleacă. Ba chiar îmi spunea să fac aia sau aia. Nu reuseam deloc să mă opresc din discutie. M-am ridicat, am băut apă sfintită si am citit rugăciunea de sâmbătă, dar el tot nu pleca. Până spre dimineată nu mi-a dat pace. Putere asupra mea nu avea pentru că eu purtam mereu o cruce de la biserică. Mi-o dăduse preotul s-o port la mine si mi-o lăsase definitiv. Preotul venea la mine de vineri până duminică, să vadă cum mă simt. Îl întrebam din Sfânta Scriptură, iar el îmi tălmăcea fiecare cuvânt pe care nu-l întelegeam. Asa îmi dăduse si Sfânta Cruce.

Evadarea

După toate cele prin care trecusem, aveam o credintă foarte puternică în Dumnezeu. În prima duminică m-am dus cu cei trei copii ai mei nebotezati la biserică. Am trimis vorbă părintelui că vreau să-o botez în credinta ortodoxă. Preotul a anuntat de îndată crestinii să vină la biserică în acea duminică, căci este ceva deosebit si se va face o mărturisire publică.

În biserică fiind, am luat Sfânta Cruce în mână si am mărturisit în fata Altarului ce mi se întâmplase. Unii din cei de fată plângeau. După mărturisire, s-a săvârsit Taina Sfântului Botez. Eu si ceilalti membri ai familiei am fost pecetluiti cu Sfântul Mir.

Ajungând acasă, mi-a venit o ameteală puternică. M-am asezat pe pat si am auzit iarăsi vocea. Avea să fie însă pentru ultima oară.

- Ti-ai atins scopul. Acum trebuie să plec, că începe popa ăsta cu blestemele Marelui Vasile.

După ce mi s-au slujit 40 de Sfinte Liturghii în trei biserici, m-am simtit mai bine. Cu multumire spun acestea. Dumnezeu m-a ascultat în al doisprezecelea ceas al vietii mele si, când sufletul era gata să plece, o rugăciune din capătul puterilor mele mi-a salvat viata si am putut să rămân pe acest pământ pentru a-mi face datoria de mamă.

Tot pătitu-i priceput…

Voi spune tuturor dacă e nevoie. Am să strig în fata lumii, în fata oricui, chiar dacă-mi va fi viata în primejdie. Nu mai vreau să trăiesc pentru mine. Vreau să trăiesc pentru Hristos. Simt cum o putere divină mă ajută si-mi dă curaj să spun care e dreapta credintă, calea lui Hristos. Ca un om să-l cunoască pe Hristos, mai ales dacă e nestiutor ca mine, e un drum lung si foarte greu. Nu oricine e în stare să cunoască Adevărul. Poate si dintre eretici ar primi Sfânta Cruce, cum o iubim si o primim noi, dacă ar sti ce stiu eu. Dar ei nu cunosc si nu vor să o primească, pentru că le-a intrat în sânge acest lucru, învătând de la părinti cum am învătat si eu de la sora mea. Ei se multumesc cu ceea ce aud si nu au dorinta de a cunoaste mai mult. Eu i-am cerut lui Dumnezeu să-mi descopere taina, asa cum i-a descoperit proorocului Daniel atâtea taine.

Multi dintre sătenii mei, în special eretici, mă socotesc nebună. Eu le spun:

- Voi mă credeti nebună, dar nu mă supăr. Lasă să fiu eu nebună, fiindcă mărturisesc pe Domnul Hristos si dreapta credintă, fiindcă mărturisesc descoperirea minunată pe care mi-a făcut-o Dumnezeu. Asa păcătoasă si nebună cum mă faceti voi, sunt totusi roaba lui Dumnezeu.

Văd răutatea lumii si mă înspăimânt. Se duc grămadă la credintele eretice. Ereticii au cărti cu miile, de tot felul. Foarte putini caută cărtile ortodoxe. După Revolutie s-au lepădat multi, deoarece Satana are acum o putere foarte mare. Face vindecări la rugăciunile lor. Vorbeste din ei, îi face să proorocească. Satana se întrupează în ei. Adunându-se laolaltă, îl roagă să vină în mijlocul lor să le vorbească si să-i mângâie. Acest domn nu se lasă mult rugat si îsi face aparitia. El este domnul dracilor, asa cum mi s-a descoperit mie. Sărmanii de ei! Proorocii lor detin această putere satanică pe care ei o numesc „duh sfânt”. Un duh de la diavolul, un „duh sfânt” făcut de Satana ca să-i poată amăgi pe oameni si să le ia rugăciunile.

Când cineva are necazuri în familie cu sotia, cu sotul, părinti, socrii, diavolul le spune că-i va mângâia, ajutându-i să se răzbune. Se întâmplă ca multi din cei care merg la biserica ortodoxă să aibă necazuri, asa cum am avut si eu. Am rămas însă statornică în hotărârea mea de a merge la Biserică si de a mă lăsa de rătăciri. Diavolul a vrut să mă omoare. Acum nu mi-e frică, fiindcă Domnul Iisus Hristos este cu mine si am puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci. Am convingerea că voi birui pe Satana până la sfârsit.

Stând de vorbă cu mai multi preoti, am văzut că unora le e frică de Satana. Când i-am întrebat de ce, mi-au spus că de câte ori au făcut slujbe mai mari pentru păcatele grele ale unor oameni, ori le-au murit animale, ori li s-au îmbolnăvit copiii, si de aceea caută să evite asemenea situatii. Credinta este rece chiar si la multi din cei care binevestesc Sfânta Evanghelie. Se tem de diavol. Oare de ce? Fiindcă au ceva din al lui. Sfânta Scriptură ne învată: „Împotriviti-vă diavolului si el va fugi de la voi” (Iac. 4:7). Dar dacă omul are ceva, cât de mic, din ale diavolului, atunci îi este frică. Oricât s-ar strădui omul să fie complet neprihănit, nu va putea, fiindcă numai Domnul Iisus Hristos a fost cu adevărat drept si neprihănit. Avem însă datoria să ne străduim mereu, din răsputeri. Trebuie să părăsim idolii care au câstigat acum mare faimă: lăcomia, pofta de avere si altele. Acestea i-au dus pe multi la pierzare.

Nu poti face avere iubind pe Dumnezeu. Dacă Îl iubesti cu adevărat, vezi pe cel sărac si flămând si simti nevoia să împarti cu el. O bucată de pâine dacă ai, iar altul nu are, trebuie să înveti s-o împarti cu el. Atunci când miluiesti pe cel necăjit, cresti în credintă. La fel si când postesti si când te rogi. Un crestin adevărat nu-si face vilă, ci îsi foloseste economiile spre a dovedi că e într-adevăr crestin. În zilele noastre se văd rar asemenea fapte de milostenie care să însotească credinta.

De vorbă cu Împăratii

Nu demult mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos în vis. Era într-un Sfânt Potir si am îndrăznit să-l întreb:

- Doamne, ai simtit si Tu durerea cum o simtim noi?

Domnul Iisus a clătinat din cap în semn că da. Era împodobit cu o lumină puternică, mai strălucitoare decât a soarelui. Era însă foarte trist. Am văzut atunci că putini crestini se mai împărtăsesc cu Sfintele Taine. Multi au ajuns să înjure chiar si în biserică. Multi dintre slujitorii Sfântului Altar nu iubesc ei însisi Biserica. Nici chiar unii preoti nu mai tin credinta adevărată si nu mai sunt lumină pentru oameni. Răutatea a ajuns la culmile cele mai înalte. Putini sunt cei alesi. Putini dintre cei care merg la Sfântul Altar pentru cununie sunt cu adevărat curati. Cel care vorbeste altora despre adevărata credintă e socotit nebun.

Prin toate am trecut cu bine. Dragostea pentru Dumnezeu si credinta în El mi-au fost arme prin care am reusit să scap cu viată. În post si rugăciune, toate le-am cerut în numele Domnului Iisus Hristos. Nu am cerut avere sau ranguri. Am cerut pace în familie si descoperirea tainelor ce tin de credintă.

La un an după ce mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos am avut altă vedenie în vis. Se făcea că eram la Mănăstirea Sfântul Miron din apropiere. Eram în genunchi si mă rugam. Deodată am văzut că icoana Maicii Domnului se dezlipeste de perete. Maica Domnului a iesit pe usa altarului si a venit spre mine. Mi-a zis:

- Am venit să-ti spun că vei avea mântuire, fiindcă nu ai păcătuit împotriva Bisericii.

După ce mi-a mai vorbit putin, s-a retras spre usa altarului. Am început să plâng. Mi-a zis:

- Am să mă arăt tie, fiindcă văd că-ti pare rău că plec.

După exact o săptămână mi s-a arătat iarăsi, tot în vis si tot la Mănăstirea Sfântul Miron. Îi sărutam poala hainei, iar ea era îmbrăcată în vesminte preotesti.

În loc de încheiere

Voi mărturisi în fata oricui că nici o credintă nu este adevărată dacă nu are la bază Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie si Sfânta Cruce, adevăratul altar al Jertfei divine.

15 august 1992 ”

 

Fiindca multe persoane m-au intrebat despre acest subiect – demonizariile – m-am gandit sa las  un mare Cuvios sa lamureasca aceste lucruri. Precizez ca scrierea este veche si de aceea se folosesc anumiti termeni specifici.

“Precum intr-un indracit poate locui o multime de diavoli, tot astfel si in inima celui credincios pot incapea tofi sfintii. Daca incape Hristos, cu cat mai mult sfintii! Taine mari! Odata, pe cand eram la Coliba Cinstitei Cruci, cineva a tras clopotelul. Am privit pe fereastra si, ce sa vad? Un barbat pe care-l urma o intreaga falanga de diavoli, un roi negru. Pentru prima oara am vazut un om stapanit de atatia diavoli. Era un medium. Amestecase rugaciuni ale Bisericii cu invocari ale diavoli lor, cele crestine cu cele vrajitoresti si dupa aceea l-au stapanit diavolii. Infricosator! Mult m-am mahnit. Unii psihiatri considera si pe cei indraciti bolnavi psihici. Unii preoti, pe unii bolnavi psihici ii considera indraciti. In timp ce un bolnav psihic, pentru a fi ajutat, trebuie sa mearga intr-un loc, iar un indracit in alt loc. Psihiatrul cum il poate ajuta pe cel indracit ?

 - Parinte, un indracit este in stare sa inteleaga in ce a gresit de s-a indracit?

 - Da, isi poate da seama, afara numai daca nu a patit ceva si mintea lui, caci atunci este foarte greu sa fie ajutat. Daca este numai indracit, te poti intelege usor cu el si-l poti ajuta, dar trebuie sa faca ascultare. Altfel cum va putea fi ajutat? Odata a venit la Coliba unul din sudul Greciei, care fusese la hindusi si se indracise. Spunea niste hule si facea spuma la gura. Ochii ii erau larg deschisi, salbatici. Ii spuneam: “Nu spune aceste hule, caci astfel ii chemi pe diavoli“, dar nu asculta. Iar pe de alta parte cerea sa-l ajut. “Ajuta-ma!, imi spunea. Numai tu ma poti ajuta”. “Ei, cum sa te ajut? il intrebam. Vrei sa ma rog ca sa te slobozesti cu harul lui Hristos, iar tu chemi pe diavoli. Du-te si te spovedeste, sa-ti citeasca exorcisme si dupa aceea vino sa discutam“. “Nu ma duc”, imi spune. “Hai atunci inauntru sa-ti pun niste untdelemn din candela”, ii spun. “Nu vreau. Vreau sa ma ajuti”. S-a dus putin mai departe si discuta cu cineva. La un moment dat, pe cand spuneam unui grup ca Dumnezeu ingaduie incercarile pentru mantuirea noastra, striga de departe: “Ma, de ce spui ca Dumnezeu lucreaza pentru mantuirea oamenilor? Avem un tata in cer, unul pe pamant si mai sus este o capetenie “. “Inceteaza cu vorbele tale diavolesti”, ii spun si am inceput sa spun rugaciunea. “Acum m-ai incurcat”, imi spune. “Pleaca”, i-am spus si l-am imbrancit cat colo. S-a facut ghem. “Tu cu cine esti?”, ma intreaba. “Cu Hristos”, ii spun. “Spui minciuni, imi zice, nu esti cu Hristos, ci eu sunt Hristos si tu ma bati“. Diavolul i le arata pe toate anapoda.

 - Acestea le spunea diavolul?

 - Da, diavolul, dar iata, Dumnezeu i-a dat curaj sa vina pana la Sfantul Munte. Ca sa porneasca din celalalt capat al Greciei si sa vina in Sfantul Munte intr-o astfel de stare, este lucru mare! Dar nu asculta si starea lui devine mai grea. Daca ar face ascultare, ar putea fi ajutat.

Cel care are mandrie multa este intunecat. Mintea lui este incetosata, este ca si cum ar avea gaze arse. Face greseli grosolane si nu isi da seama. Cineva imi spunea: “Eu ii iubesc pe toti, si pe diavolul il iubesc. Nu este rau…“. “Ce spui, bre? – ii zic. Daca Dumnezeu l-ar lasa cu desavarsire liber pe diavolul, ne-ar fi omorat pe toti. Cine a vazut vreun bine de la diavolul, ca sa vezi si tu?”. Ajunsese la atata intunecare, incat orice i-ai fi spus ca sa-l ajuti, nu intelegea. Spunea ca il asupresti! Aceasta este asuprire? Haide acum sa-i scoti gandul acesta din cap… Nu este nebun, caci mintea lui lucreaza. Insa trebuie sa inteleaga ca ceea ce spune este lepadare, este hula.

Astfel ajung incet-incet la satanolatrie. Daca intalnesti adoratori ai satanei, se vede ca sunt stapaniti de diavolul. Vezi o indracire la ei. Iar acestia, prin muzica satanica, ii conduc acolo unde vor pe sarmanii copii. Ajung sa-l cheme pe satana. Am auzit ca unele discuri “rock”, daca le intorci anapoda, auzi cantece prin care il cheama pe satana. Au pana si slavoslovie catre satana: “Tie ma afierosesc, satano”. Infricosator!

- Parinte, adica mandria poate duce la indracire?

- Da. Sa presupunem ca cineva face o gresala si se indreptateste pe sine. Daca ceilalti ii spun un cuvant ca sa-l ajute, acela spune ca il nedreptatesc, si crezand ca este mai bun decat aceia, ii judeca. Apoi incepe incet-incet sa-i judece si pe sfinti. Mai intai pe cei mai noi, apoi si pe cei mai vechi: “Acela nu a facut minuni, celalalt a facut aceea… “. Apoi dupa putin inainteaza si incepe sa judece Sinoadele: “Si Sinoadele in felul in care au hotarat… “, prin urmare, nici Sinoadele nu au acrivie, dupa parerea lui. Si in cele din urma ajunge sa spuna: “Iar Dumnezeu de ce face aceasta?”. Ei, cand omul ajunge in punctul acesta, nu innebuneste, ci se indraceste.

A venit la Coliba un tanar indracit cu tatal sau. Tanarul spunea ca este dumnezeu. S-a dus la un duhovnic din afara Sfantului Munte si acela, deoarece s-a temut ca nu cumva diavolul sa se repeada la el, i-a spus: “Binecuvanteaza-ma!”. Ce sa mai spui?! In sfarsit… Dupa aceea, ii spune tatalui sau: “Sa vezi ca si Parintele Paisie va primi ca sunt dumnezeu”. Face ramasag cu tatal lui pe toti banii care ii aveau la el ca eu il voi recunoaste de dumnezeu. Cum am inceput sa fac rugaciunea, a si sarit in picioare. “Ce faci tu cu aceea? a strigat. Eu am facut toate pacatele. Am facut si pacatul acesta si celalalt… Am pe diavolul inauntrul meu si m-am indumnezeit. Trebuie sa primesti ca sunt dumnezeu. Tu, bre, nimic nu ai facut, imi spune. Faci mereu vur-vur cu aceea!”. Spunea si niste cuvinte murdare. M-a scos din sarite. “Haide, pleaca de aici, pierdutule”, ii spun. L-am scuturat bine. S-a intaratat, a devenit ca o fiara. Scoate banii din buzunar si-i arunca tatalui sau: “Ia-i, ca am pierdut ramasagul”.

- Parinte, cum ne putem da seama daca cineva este indracit, iar nu bolnav psihic?

- De aceasta isi poate da seama si un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar in sus atunci cand se apropie de ceva sfant. Astfel se vede clar ca au diavol. De le dai putina aghiazma sau daca ii insemnezi cu sfinte moaste, se impotrivesc deoarece diavolul este inghesuit inlauntrul lor. Iar cei ce sufera de boala psihica nu se impotrivesc deloc. Chiar daca porti cruce si te apropii de cei indraciti, acestia se nelinistesc si se tulbura. Odata, la o priveghere in Sfantul Munte, niste Parinti mi-au spus ca le spune gandul cum ca un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am asezat in strana alaturata si am lipit de el crucea mea, ce are o particica din Sfantul Lemn. A sarit in sus si s-a dus in alta parte. Cand a mai plecat din lumea care era in biserica, m-am dus iarasi langa el. A facut la fel. Atunci am inteles ca intr-adevar avea diavol.

Cand imi aduc la Coliba copii si imi spun ca au diavol, ca sa ma incredintez daca sunt indraciti, de multe ori iau o particica din Sfintele Moaste ale Sfantului Arsenie si o ascund in palma. Si sa vedeti, desi am amandoua palmele inchise, copilul, daca are diavol, se uita cu frica la mana in care am sfintele moaste. Iar daca nu are diavol, ci, de pilda, vreo boala a creierului, nu reactioneaza deloc. Alteori le dau apa in care mai inainte bagasem particica de Sfintele moaste, si daca au diavol nu o beau, se indeparteaza. Unui copil indracit i-am dat odata mai intai dulciuri, ca sa i se faca sete, si dupa aceea i-am adus din acea apa. “Lui Ionica o sa-i dau cea mai buna apa”, i-am spus. Cum a gustat putin, a inceput sa strige: “Apa asta ma arde. Ce are in ea?”. “Nimic”, ii spun. “Ce-mi faci? Ma arde”, a strigat. Nu te arde pe tine; pe altcineva il arde”, ii spun. Il insemnam cu semnul crucii pe cap, si dadea din maini si din picioare… Patise o criza de indracire. Diavolul il facuse ghem.

Va aduceti aminte si de acel student care a venit aici mai demult? “Am diavol inlauntrul meu, imi spunea, si mult ma tiranizeaza. Sufar mucenicie de la diavol, pentru ca ma sileste sa spun si cuvinte murdare. Am ajuns la deznadejde. Simt ca ma preseaza inlauntru, ca ma strange cand aici, cand dincoace”, si sarmanul isi arata pantecele, pieptul, coastele, mainile. Deoarece era foarte sensibil, ca sa nu-l ranesc, ci sa-l mangai, i-am spus: “Asculta, nu ai diavol inauntrul tau, ci o inraurire diavoleasca din afara te chinuieste”. Cand am mers in biserica, le-am spus surorilor ce erau acolo sa faca rugaciune pentru faptura cea nefericita a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o particica din sfintele moaste ale Sfantului Arsenie, m-am apropiat de el si l-am intrebat din nou: “Unde te strange si te chinuie diavolul? Unde crezi ca se afla?”. Mi-a aratat atunci coasta sa. “Unde? Aici?”, l-am intrebat si mi-am lipit palma cu sfintele moaste de coasta lui. Imediat a scos un urlet. “M-ai ars, m-ai ars! Nu plec… O!… O!… nu plec ! “. Striga, ocara, spunea cuvinte murdare. Atunci am inceput sa spun in sinea mea: “Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alunga duhul cel necurat din faptura Ta”, si-l insemnam cu sfintele moaste in chipul crucii. Iar aceasta s-a facut timp de douazeci de minute. Dupa aceea diavolul a inceput sa-l chinuie si sa-l arunce la pamant. Facea tumbe. Costumul sau se umpluse de praf. L-am ridicat in picioare. Tremura din tot trupul si facea miscari spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasma ca sa se sprijine. De pe mainile lui curgea transpiratie rece precum este roua de pe camp. Peste putin timp a plecat diavolul si s-a linistit. S-a slobozit si acum este foarte bine.

- Parinte, la ce trebuie sa ia aminte cineva atunci cand discuta cu un indracit?

- Sa spuna rugaciunea si sa se poarte cu el cu bunatate.

- Parinte, cei indraciti isi aduc aminte ce spun atunci cand ii apuca criza?

- Unele le tin minte, altele nu. Nu stim cum lucreaza Dumnezeu. Uneori ingaduie sa-si aduca aminte ca sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci cand cel indracit cere ceva, nu este usor sa-ti dai seama cand este aceasta de la diavol si cand este de la el insusi. Undeva am intalnit o tanara indracita. Il citise pe Kazantakis si credea niste lucruri hulitoare, din care ajunsese sa se indraceasca. Diavolul o apuca pe neasteptate si scotea niste strigate ingrozitoare. “Ma arde! Ma arde!”. Rudele ei o tineau ca s-o insemnez cu semnul crucii. Apoi a strigat: “Apa! Apa!”. “Aduceti-i apa”, am spus. “Nu, nu, imi spuneau aceia, pentru ca ni s-a spus sa nu facem ascultare de diavol”. “Acum ii este sete sarmanei. Aduceti apa!“. imi dadeam seama cand arderea era de la diavol si cand era din sete. A baut sarmana vreo doua pahare de apa. “Parca am carbuni aprinsi inlauntrul meu, spunea, atata aprindere simt. Si o galeata de apa de as bea, tot nu s-ar stinge focul dinlauntrul meu”. O astfel de aprindere simtea.

- Parinte, atunci cand striga un indracit, cum ne putem da seama cand vorbeste diavolul prin om si cand vorbeste omul?

- Atunci cand vorbeste diavolul, buzele omului nu se misca normal, ci se misca mecanic. Iar cand vorbeste omul buzele se misca in mod firesc. Cand striga un indracit in vreme ce i se citesc exorcismele sau cand altii se roaga pentru el, uneori insusi sufletul se chinuieste si-i spune, de pilda, diavolului: “Pleaca! De ce stai?”. Iar alteori diavolul il ocaraste pe om sau pe preot, sau Il huleste pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinti. Alteori spune minciuni, iar alteori este silit de puterea numelui lui Hristos sa spuna adevarul. Uneori cel indracit spune ale lui, din cele duhovnicesti pe care le-a citit etc. Ce sa spun? Lucruri incurcate. De aceea, atunci cand discutati cu el sa luati aminte bine. Nu dati importanta cuvintelor lui. Poate spune, de pilda, “Ma arzi”. Daca intr-adevar il arzi si spui: “Il ard”, te-ai ars. Daca nu-l arzi, dar crezi ca il arzi, te-ai ars de doua ori. Sau poate striga: “Jegoaselor”, iar uneia ii poate spune: “Tu esti curata”. Daca aceea crede, s-a dus, s-a pierdut. De aceea, nu faceti experiente cu diavolul.

La o manastire a fost adus un indracit si egumenul a spus parintilor sa mearga in biserica si sa faca rugaciune cu metaniile. Aveau acolo si capul Sfantului Partenie , episcopul Lampsacului, si diavolul a fost foarte stramtorat. In acelasi timp egumenul a randuit pe un ieromonah sa citeasca indracitului exorcisme. Ieromonahul acesta era evlavios doar pe dinafara, in timp ce inauntrul sau avea ascunsa mandria. Era nevoitor si in toate dupa tipic. Mustra duhovniceste pe ceilalti, pentru ca era si invatat. El insa nu era ajutat de nimeni, pentru ca ceilalti se rusinau din respect sa-i spuna ceea ce vedeau la el. Crease false simtaminte nu numai celorlalti, dar si siesi, ca este cel mai virtuos din manastire etc. Vicleanul a aflat prilejul in acea zi ca sa-i faca rau. Si-a pus inainte viclenia sa ca sa-i dea impresia preotului ca el Il alunga din cel indracit. Asadar, de indata ce a inceput sa citeasca exorcismele, diavolul a si inceput sa strige: “Ma arzi! Unde ma alungi, nemilostivule?“, el a crezut ca diavolul este ars de rugaciunea lui dar diavolul era silit de rugaciunea celorlalti parinti  si a raspuns diavolului: “Sa intri in mine”. Aceasta a spus-o unui diavol, oarecand, Sfantul Partenie, dar acela era sfant. Adica odata cand un diavol striga: “Ma arzi! Ma arzi! Unde sa merg?“, Sfantul i-a raspuns: “Vino in mine”. Atunci diavolul a spus Sfantului: “Chiar si numai numele tau ma arde, Partenie!” si a plecat din cel indracit pe care-l chinuia. A vrut si acesta sa faca pe Sfantul Partenie si s-a indracit. Din clipa aceea l-a stapanit diavolul. Ani intregi s-a chinuit si nu se putea odihni nicaieri. Umbla mereu, cand afara in lume, cand in Sfantul Munte. Ce a tras sarmanul! Starea aceasta i-a pricinuit oboseala sufleteasca si istovire trupeasca, incat ajunsese sa tremure. Si iata ca, desi era un preot bun, dupa aceea nu a mai putut sluji. Vedeti ce face diavolul?

- Parinte, are vreo legatura cafeaua cu reactiile unui indracit?

- Atunci cand sistemul nervos este tulburat si cine va bea multe cafele, i se irita nervii si aghiuta exploateaza starea aceasta. Nu ca ar avea cafeaua ceva demonic. Aghiuta se foloseste de influenta ei asupra nervilor si cel indracit reactioneaza mai rau.

- Parinte, scrie undeva ca diavolul se cuibareste in inima celui indracit, dar nu vrea ca omul sa stie aceasta, ca sa nu-l razboiasca cu rugaciunea. Oare asa este?

- Da, pentru ca diavolul are dreptul sa stea in omul indracit o perioada de vreme si sta acolo nemiscat, in timp ce prin rugaciune este zorit, se revolta si poate pleca. Rugaciunea este artilerie grea pentru diavol. Mi-au adus odata la Coliba un tanar indracit care spunea mereu rugaciunea. Tatal lui a fost monah, dar a aruncat rasa si s-a insurat si sarmanul copil s-a nascut cu diavol. Asa a iconomisit Dumnezeu lucrurile, ca sa primeasca plata copilul, sa se mantuiasca si tatal, si sa avem si noi, monahii, ca frana exemple de la monahii care isi leapada rasa si dupa aceea se chinuiesc. La un moment dat, cand l-a apucat diavolul, a strigat ca gaina foarte tare: “Cot, cot, cot… “. “Ce ai patit?“, il intreb, in timp ce cu mintea spuneam: “In numele lui Iisus Hristos iesi, duhule necurat, din faptura lui Dumnezeu”. “Si eu vreau sa plec, a strigat diavolul, deoarece mult ma chinuieste omul acesta, caci spune mereu rugaciunea. Vreau sa merg in Pakistan, ca sa aflu putina odihna!”.

- Parinte, de ce nu pleca diavolul, de vreme ce copilul rostea rugaciunea?

- Se vede ca si copilul ii daduse oarecari drepturi, dar si diavolul avea pe stapanul lui si primea porunci de la el.

- Parinte, cand cineva se roaga pentru un indracit, ce trebuie sa spuna?

- La inceput sa slavosloveasca pe Dumnezeu: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca m-ai ajutat si ma aflu in aceasta stare, caci si eu puteam fi in locul lui si sa fi avut nu cinci-sase diavoli, ci mii. Te rog, ajuta pe robul Tau, care se chinuieste atat de mult”. Adica mai intai sa faca o rugaciune din inima si apoi sa continue: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste pe robul Tau”. Uneori noi, cei care ne rugam, ne facem pricini sa nu plece diavolul din cel indracit pentru ca ne rugam cu mandrie. Numai un gand de mandrie de vom aduce mai inainte, ca de pilda: “Iata, eu, prin rugaciunea mea, voi ajuta sa plece diavolul”, imediat se impiedica ajutorul dumnezeiesc si-l ajutam pe diavol sa mai stea. Sa ne rugam pentru indraciti intotdeauna cu smerenie, cu durere si cu dragoste. Mult m-a durut sufletul meu pentru o indracita. A facut o ingaduinta sarmana, a spus un “da” diavolului, si acela o chinuieste infricosator de ani de zile. Ii topeste carnurile. Umbla pe la manastiri impreuna cu barbatul ei si poarta cu ei si pe fetita lor, care are saisprezece ani. Stau toata noaptea in biserica si privegheaza. Daca ar fi fost barbat, l-as fi strans la piept. Diavolul sufera mult atunci cand il cuprinzi pe cel indracit cu dragoste dumnezeiasca. Cand nu-l iriti pe cel indracit sau nu mergi contra lui, ci te doare pentru el, diavolul pleaca pentru putin sau pentru mai mult timp. Smerenia este “socul” cel mai puternic pentru diavol.

La o manastire, in vreme ce inchinatorii se inchinau la sfintele moaste, unul care avea diavol sare deodata si-i striga cu salbaticie egumenului: “Trebuie sa mergem de sila?”. Egumenul, cu smerenie si bunatate, i-a raspuns: “Nu de sila, ci de bunavoie”. Atunci acela a strigat: “Eu voi merge de sila”, si napustindu-se spre sfintele moaste s-a inchinat lor. Ati vazut, diavolul a fost silit de smerenia si de bunatatea egumenului. De aceasta se tem diavolii.

- Parinte, cei indraciti sunt ajutati de harul Sfintilor atunci cand merg si li se inchina de ziua pomenirii lor?

- Este mai bine ca cei indraciti sa nu mearga la hramuri, pentru ca distrag lumea de la rugaciune. Se face neoranduiala. Sa se duca in alta zi ca sa se inchine. Chiar daca stiu rudeniile lui ca acolo este un oarecare om care ii poate ajuta, sa nu se duca in ziua aceea printre lume. Ce, facem reclama? Nici nu este corect sa se adune lumea atunci cand striga un indracit. Un copil indracit, sarmanul, mi-a spus cu catva timp mai inainte: “M-am facut de ras. Se adunasera toti in jurul meu, ca pescarusii. «Plecati! le spun. Ce, aici este circ?». Dar aceia, nimic”. Nu-si dau seama ca atunci cand cineva are un cusur si se manifesta inaintea lumii, se face de ras.

- Parinte, deasa Impartasanie ii ajuta pe cei indraciti?

- Pentru cei care s-au nascut indraciti, nefiind ei vinovati de aceasta, deasa Impartasanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca acestia au o rasplata foarte mare daca nu murmura, pana cand se vor elibera cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici daca rabda; de aceea se si impune ca ei sa se impartaseasca adesea. Insa unul care s-a indracit din propria lui neatentie trebuie sa se pocaiasca, sa se spovedeasca si sa se nevoiasca pentru ca sa se vindece si sa se impartaseasca atunci cand trebuie, cu binecuvantarea duhovnicului sau. Daca se va impartasi fara sa se pocaiasca si fara sa se spovedeasca, se va indraci si mai rau. Un indracit, atunci cand il duceau sa se impartaseasca, scuipa Sfanta Impartasanie. Hristos S-a jertfit, a primit sa-i dea Trupul si Sangele Lui si acesta sa le scuipe! Infricosator! Vedeti ca diavolul nu primeste ajutor?

- Parinte, atunci cand cineva care s-a indracit se pocaieste, se spovedeste, se impartaseste, dar influenta diavoleasca nu scade, ce se intampla?

- Nu scade, pentru ca in acela inca nu s-a intarit starea cea duhovniceasca. Daca Dumnezeu l-ar ajuta de indata sa se slobozeasca de aceasta influenta diavoleasca, degrab va aluneca iarasi. De aceea Dumnezeu, din multa dragoste, ingaduie ca raul sa cedeze incet-incet. Astfel omul si plateste – ispasindu-si prin patimire pacatele – si isi si intareste starea sa duhovniceasca. Cu cat acela isi intareste starea sa duhovniceasca, cu atat cedeaza si raul. De el insusi depinde cat de repede se va slobozi de inraurirea diavoleasca. Odata m-a intrebat tatal unui copil ce avea diavol: “Cand se va face bine copilul meu? “. “Atunci cand tu te vei intari intr-o stare duhovniceasca, ii spun, va fi ajutat si el”. Sarmanul copil, desi traia duhovniceste, tatal lui se impotrivea si-i spunea ca va innebuni daca nu-si va schimba viata. Si a inceput el insusi sa-l duca pe copil la case de toleranta si atunci copilul a alunecat si s-a indracit. Atunci cand il stapanea diavolul, se napustea asupra mamei lui cu intentii urate. Sarmana mama a fost nevoita sa plece intr-o insula ca sa scape. Tatal se pocaise si incerca sa traiasca duhovniceste, dar copilul nu se facea bine. Abia atunci, dupa ce a mers pe la toate locurile de inchinare, a invatat toate vietile Sfintilor si s-a intarit duhovniceste, numai dupa aceasta copilul lui s-a facut bine.

– Parinte, astazi au adus o indracita si ne-au rugat sa-i spunem preotului sa-i citeasca exorcisme. Ce sa facem?

- In cazul acesta este mai bine sa le spuneti sa randuiasca aceasta duhovnicul ei. Daca a intrat diavolul in ea inseamna ca sau ea sau parintii ei au facut un oarecare pacat greu si i-au dat drepturi, pentru ca pacatul il aduce pe diavol. Daca nu se pocaiesc si nu se marturisesc, nu pleaca pacatul si, prin urmare, nu pleaca nici diavolul. Sau poate si pentru un alt motiv a ingaduit Dumnezeu sa se indraceasca.

- Parinte, indracitii sunt ajutati prin exorcisme?

- Depinde. Exorcismele ajuta atunci cand se citesc la un copilas indracit, care nu a dat drepturi diavolului si nu stie inca despre spovedanie, sau la unul mare care si-a pierdut mintile si nu se poate marturisi. Atunci cand cel indracit este in toate mintile, trebuie mai intai sa se ajute afland in ce a gresit de s-a indracit, sa se pocaiasca, sa se spovedeasca si dupa aceea, daca trebuie, sa i se citeasca exorcisme. Pentru ca si numai prin rugaciunea de iertare poate fugi diavolul. Unii preoti aduna si pe cei ce au diavol si pe altii care au vreo boala si le citesc tuturor la un loc exorcisme. Unul avea parkinson si ii citeau exorcisme. Iata, si astazi au adus pe un batran despre care spuneau ca este indracit. Mana lui cea stanga se misca incolo si incoace. Il apucau uneori si crize. “De cand esti asa?”, il intreb. “De mic“, imi raspunde. M-am mirat. Dupa aceea am observat ca partea stanga a capului era putin tescuita. Se vede ca patise ceva la nastere si dupa aceea a avut probleme. Sa aiba sarmanul durerea sa si sa i se spuna ca are diavol, sa-i citeasca exorcisme – “iesi, duhule necurat …” – si sa se faca de ras in lume! Nu merge. Unii copii care sunt considerati indraciti nu au diavol nicidecum! Mi-au adus odata un tanar de douazeci si cinci de ani despre care spuneau ca are diavol. I-am dat agheazma si sarmanul nu a reactionat deloc. “Ce face copilul? ” il intreb pe tatal lui. “De cand a patit aceasta?”. “De la sase ani, imi raspunde. Atunci l-am adus mort pe bunicul lui si copilul, cand l-a vazut, a fost socat”. Sarmanul suferise o zguduitura nervoasa. Si unuia mare i se poate intampla aceasta, cu cat mai mult unui copilas. Si apoi sa-l aiba pe copil de indracit!

- Parinte, exorcismele se citesc si in taina?

- Este mai bine in taina. De regula exorcismele trebuie sa se citeasca cu durere, cu smerenie, nu cu mandrie. Atunci cand preotii citesc cu voce tare si cu mandrie “Iesi, duhule necurat”, diavolul se salbaticeste, se manie si poate exploata egoismul celui indracit spunandu-i: “Ia te uita, te face de ras inaintea lumii; ia si da-i cateva popii astuia”, si atunci cel indracit incepe sa-l bata pe preot. Si astfel nu fuge diavolul, ci fuge parintele cu molitfelnicul… Odata un preot a spus unui indracit: “Iti poruncesc, duhule necurat, sa pleci din omul acesta!”. “Ei, pentru ca mi-ai poruncit, nu plec …“, ii raspunse diavolul prin gura celui indracit. De aceea le spun preotilor ca, atunci cand citesc exorcisme, niciodata sa nu strige: “iesi, duhule necurat…” asa, ca si cum diavolii nu ar auzi! Dar nici rudele celui indracit nu trebuie sa spuna altora ca vor chema preotul sa-i citeasca exorcisme. Este mai bine sa spuna ca se va citi un paraclis si sa lase sa se citeasca exorcismele cu voce scazuta.

In orice caz, mult se chinuiesc cei ce au diavol; pentru ca se si smeresc, dar sunt si chinuiti de diavol. Odata la Manastirea Stavronichita am intalnit un tanar de douazeci si trei de ani care avea diavol. Era numai piele si oase. Afara era ger, in biserica ardea soba, iar el purta o camasa cu maneci scurte si statea in spatele bisericii. Nu am rabdat, ci m-am dus si i-am dat o haina de lana. “Imbrac-o, ii spun, nu ti-e frig?”. “Cum sa-mi fie frig, Parinte? Eu ard”. Ei, iata, aceasta inseamna iadul.

Unor indraciti care din fire sunt sensibili, aghiuta le spune ca nu se vor mantui si-i pune sa se sinucida. Infricosator! Acesta nu este un lucru mic! Am cunoscut un indracit de care si preotii se plictisisera. Se ducea, sarmanul, la preoti sa-i citeasca exorcisme, iar aceia il alungau. Dupa aceea diavolul ii spunea si despre mine: “nu te duce la acela. Nici acela nu te va primi”, si l-a aruncat in deznadejde. Ce i-a facut diavolul altuia, care se facuse bine cu harul Sfantului Arsenie! Venise aici ca sa se inchine moastelor Sfantului Arsenie, dar Manastirea era inchisa. Atunci i se arata diavolul in chipul Sfantului Arsenie la poarta de jos si ii spune: “Sa nu mai calci pe aici. Nici eu nu te vreau, nici Paisie”. Si l-a alungat. Ai inteles? Dupa aceea a inceput sa-l huleasca pe Sfantul; ma ocara si pe mine. Bine, eu sunt vrednic de ocara, dar Sfantul!… Si astfel nenorocitul s-a indracit iarasi. Aici chiar si numai cu obraznicie de s-ar purta cineva se departeaza harul lui Dumnezeu, cu cat mai mult daca ii huleste pe Sfinti. A venit si la Coliba si striga: “Ce ti-am facut de nu ma vrei? De ce nici tu nu ma ajuti? Vrei sa ma chinuiesc?”. Iar eu i-am spus: “Binecuvantatule, diavolul a fost acela care te-a alungat. Nu a fost Sfantul. Sfantul nu alunga”, dar nu a ascultat. Se incredea in gandul lui. Stiti ce chinuire, ce mucenicie sufera sarmanii in fiecare zi?

Multi indraciti se chinuiesc pentru ca sa se intelepteasca altii. Deoarece vazandu-i cat se chinuiesc aceia, isi fac probleme, isi vin intru simtire si se pocaiesc. Sa nu credeti ca toti cei care se indracesc au mai multe pacate decat altii. Ci ingaduie Dumnezeu sa se indraceasca si astfel acestia se injosesc, se smeresc, isi platesc pacatele, iau plata, dar sunt ajutati si cei care ii vad cum se chinuiesc. Desigur, poate cineva va spune ca exista oameni care fac o multime de pacate si totusi nu se indracesc. Cum de se intampla aceasta? Cand omul a ajuns la nesimtirea desavarsita, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru ca Dumnezeu vede ca nu mai poate fi ajutat. Trebuie sa stim ca atacul pricinuit din lucrare diavoleasca este, intr-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul pacatos ca sa se smereasca, sa se pocaiasca si sa se mantuiasca”.

’’Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp, s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit.

A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de povestit.

Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana – New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora – Los Angeles-ul.

Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare – moartea de foame si prin asfixiere.

Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.

Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange. Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfarsitul.

Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii

Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.

A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal.

Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.

Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori.

Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carna­valurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei carese vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.

Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite.

 O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.

Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil. Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.

Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclis­melor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.

Un alt considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme.

Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi monitorizat.

Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.

Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă placere.. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa.

Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă.

Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist.

În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.

Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească.

Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!”

sursa: ”STARETII – Despre vremurile din urma”, Mr.Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru Voda, 2007

Voi relata aici prima sa viziune:

“Pe la inceputul anilor ’70, in vremea oficierii Dumnezeiestii Liturghii, am avut parte de prima viziune. Si iata cum a fost. In vremea aceea, a inceput atractia fata de Occident si, respectiv, dispareau trasaturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lacomiei de bani. Lacomia banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusa in capul unghiului noii conceptii despre lume: banii si lucrurile sunt mai presus decat moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic s-a intamplat sa fie ca modul de viata al oamenilor ce-si zic ortodocsi, adesea, dintre cei care urmeaza cu ravna randuielile bisericesti, devine ca si al paganilor din jurul lor! Aceeasi lipsa de modestie in viata de zi cu zi, aceleasi tendinte de a face cariera, de a ocupa o pozitie inalta in societate.

 Pentru copiii din familiile de credinciosi deja nu mai este chinuitoare intrarea in randul pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la indemana: “dar cum se poate fara aceasta, doar nu traim in pustiu, ci intre oameni. Si-apoi, cand vine vorba de pacat si incerci sa intelegi, totul este pacat, asa ca vom merge si ne vom pocai“. Atare atitudine usuratica a provocat mare ingrijorare pentru insasi posibilitatea mantuirii.

Eu reciteam Evanghelia, indeosebi pasajele despre vremea de la urma, Apocalipsa: nu ma lasa in pace intrebarea despre pustiul in care oamenii trebuie sa fuga. Si iata ca vad o mare multime de oameni ce calatoresc. Unii se pare ca nici nu merg, unii chefuiesc, altii desfraneaza, altii le fac rau oamenilor, dar, in egala masura, aceasta miscare ii atrage inainte, ca un rau. Toti sunt foarte diferiti, fie mireni, fie clerici, militari, politicieni, toti, toti. Cea mai mare parte dintre oameni pur si simplu o iau inainte si numai unii merg linistit. In calea lor e o prapastie infricosatoare, prapastia ce duce in iad. S-ar parea ca toti ar trebui sa se prabuseasca in ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevarat, se prabuseste. Vad cum ii trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele scumpe. Unii insa trec linistit peste aceasta prapastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Cate cineva nu se prabuseste, dar se lasa in prapastie – barbati luminosi ii ajuta sa iasa, ii sustin. Se prabusesc nu numai bogatasii, dar si oameni care, in mod evident, nu dispun de cine stie ce mari bogatii. Dar toti au un singur idol – pofta lumeasca. Era ingrozitor. Din prapastie se auzeau nu gemete, ci urletul celor nimeriti acolosi se simtea duhoare. Nu era pur si simplu un miros, nu. Asa cum buna mireasma nu poate fi descrisa, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului daruit de Dumnezeu, pe care o raspandesc moastele, icoanele facatoare de minuni. Putoarea iadului nu e pur si simplu un miros urat, cum ar fi mirosul de pucioasa, ci senzatia groazei si a neputintei intoarcerii, intr-un cuvant – iadul. Si iata un pustiu. Acolo, pe pustnici ii ispitea ucigasul, incercand sa le trezeasca patima agonisirii, poftei trupesti, mahnirii. Multi cadeau, multi. In acelasi timp, cati domni si cati puternici ai acestei lumi s-au mantuit si nu doar s-au mantuit, ci au si fost proslaviti de Biserica, cu sfintii: ei aveau totul, insa inima lor nu apartinea putreziciunii lumii acesteia, ci celor ceresti.

Timpul nostru prin aceasta e infricosator: ispitele il pandesc pe om la orice pas si, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care si sa le intelegi e greu. Cati oameni vin la mine, mi se pare ca pe toti ii intereseaza una si aceeasi intrebare: cum sa se mantuiasca, cum sa procedeze intr-o situatie sau alta? Dar poti oare sa iei binecuvantare pentru orice fapta pe care o faci nu numai in decursul unei zile, ci macar a unei luni?! Inseamna ca trebuie sa ne inchipuim caile ispitei, orientarile sale de baza. Dar ele sunt neschimbate de la facerea lumii, pentru ca diavolul nu este creator. Alta e ca, pe parcursul a mii de ani, el a acumulat experienta, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se cobori la el in iad au devenit mult mai viclene; in esenta, lumea actuala e toata o propunere a lui. Propunere, pentru ca el nu te poate obliga, nu-i sta in puteri, dar sa inveleasca pacatul intr-un ambalaj atragator pentru om, aceasta da, poftiti, slugile intunericului va stau mereu la dispozitie: “Ce poftiti?”

O alta deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnica a Antihristului. Multi oameni duhovnicesti spun ca el deja s-a nascut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrajmasul e viclean, e viclean chiar si cu cei care il slujesc. Dintre ei, multi s-au considerat antihristi, erau asa in esenta conceptiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate ca s-a si nascut, poate ca nu, nu aceasta e intrebarea.

Cand Sfantul Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea Antihristului el a raspuns ca nu exista o data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu rautatea lor. Iata ca acum este timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi, si este necesara “indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata omenirea in genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare ar conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul acesta se creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani”.

sursa: ”STARETII – Despre vremurile din urma”, Mr.Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru Voda, 2007

 
CE ESTE IUBIREA?

 
Ceva inexplicabil! E ca si cum o forta nevazuta te-ar baga in priza si  te-ai curenta.Abia dupa mult timp iti poti reveni, uneori niciodata. CRISTINA, 13 ani

Ceva frumos dar si complicat uneori, ca apar ceva probleme. LOREDANA , 10 ani

Sentiment aparte fara de care lumea nu ar fi lume si oamenii ar fi roboti. VLAD , 12 ani

Un sentiment profund de care unii sufera si plang iar altii plang de fericire. OANA , 11 ani

Un buchet de flori cu flori bune dar si cu cateva flori vestejite. ROLI , 7 ani

CE ESTE FERICIREA?

 
Sa se impace mama cu tata si sa fim impreuna. CRISTIAN , 8 ani

Un sentiment care iti duce gura pana la urechi. FLORIN ,  10 ani

Eu sunt fericita de Craciun, de Pasti, de martisor, de fericirea mamei mele si de fericirea tatalui meu. IASMIN , 11 ani

Este cand ma bucur ca dau oamenilor necajiti si saraci. LAVINIA , 8 ani

Viata.Cand un om este fericit el traieste cu adevarat. LARISA , 12 ani

CE ESTE PRIETENIA?

Atunci cand doi copii sau adulti isi impart lucrurile intre ei. CRISTI , 9 ani

Un drum plin de ghimpi. FLORINA , 10 ani

O punte de legatura intre oameni. ANGELA , 9 ani

Atunci cand ai cu cine sa te joci. ALEXIA , 5 ani

O floare frumoasa la inceput dar nu se stie cand se va ofili. ANDREEA , 13 ani

 
CARE ESTE SENSUL VIETII?

 
Sa treci peste necazuri si a mergi inainte. ALEX , 9 ani

Sa avem grija de aceasta lume, sa o facem mai buna. FLAVIUS , 10 ani

De a cunoaste bucuriile si necazurile, de a continua firul vietii.Esti doar o particula din acest imens fir, fara tine nu ar mai fi nimic la fel. OANA , 12 ani

Sa fii corect, bun si sa iubesti. DRAGOS , 8 ani

 DESPRE RELIGIE, DIVINITATE

Chiar daca in vis il intrebam pe ingerul nostru cum este in Rai, el nu ne spune, pentru ca daca ne spune, atunci noi vrem repede să murim. SORIN , 9 ani

Crucea si rugaciunea sunt un fel de arme, cu gloanţe de bunatate, la care diavolul nu are cum sa se apere ca nu are vesta antiglont pentru asa ceva. DENIS , 11 ani

In alte timpuri, scoala se construia langa biserica deoarece se mergea pe ideea ca cine se aseamana se adună. MALVINA , 13 ani

Biblia e modul de a citi iubirea. ROBERT, 14 ani

Dumnezeu nu ascultă decat muzica de colinde, ca ele sunt mai dezvoltate la inima. TEODOR ,6 ani

Daca ar aparea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos, L-as întreba daca ma poate duce la Mama Lui, ca eu vreau S-o intreb pe Maica Domnului, cum e sa ai un copil Dumnezeu. ALINA , 8 ani

Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au un suflet mai incapator. La oamenii mari, in suflet, e o inghesuiala de rele ca nici nu ai unde sa stai. PAVEL , 9 ani

Daca furi si ceri iertare esti binecrescut, dar foarte putin, cam o suta de grame. LEON , 8 ani

Ne rugam cu palmele lipite, pentru ca ele daca stau asa, sunt ca o sageata cu aripi de degete, care se indreapta spre Dumnezeu. ADRIAN , 9 ani

Sfintii nu sunt pictati zambind, ca atunci nu ne mai arata ca acolo sunt, asa cum sunt ei puri. Dac-ar fi zambitori, ei ne-ar arata ca parca urmaresc sa ne ceara ceva de indemnat spre ei, sa-şi faca ei un interes, sa-l alegem pe unul ca zambeste mai frumos ca altul. ADRIANA , 12 ani

Si nu in ultimul rand..LA MULTI ANI, copilasi minunati!

“Asta e adevarata experienta a libertatii: sa ai lucrul cel mai important din lume, fara a-l poseda.”

“Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cât i se devotează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Aşa se întâmplă: copii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţa lor ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.”

“Cu cât sunt mai departe senimentele pe care încercăm să le înăbuşim şi să le dăm uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă.”

‘’Sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.”

“Dragostea este primul lucru capabil să schimbe total viaţa unei persoane de la o clipă la alta.”

“În dragoste nimeni nu poate leza pe nimeni, fiecare este răspunzător pentru ceea ce simte şi nu putem da vina pe altul pentru asta. Nimeni nu pierde pe nimeni pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.”

“O fiinţă umană se cunoaşte doar dacă merge până la limitele sale.”

“Viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţa de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu reuşeşti să o faci.”

“Dragostea nu este în celălalt, este în noi înşine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta avem nevoie de altul. Universul are sens doar când avem cu cine să ne împărtăşim emoţiile.”

“Toţi ştim să iubim, căci ne-am născut cu darul acesta. Unii o fac firesc şi spontan bine, dar majoritatea trebuie să o reînveţe, să-şi reamintească cum se iubeşte şi toţi, fără excepţie, au nevoie să ardă pe rugul emoţiilor lor trecute, să retrăiască unele bucurii şi dureri, prăbuşiri şi recuperări, până ce izbutesc să discearnă firul conducător care există pe urmele fiecărei întâlniri.”

“Viaţa este foarte rapidă, îi face pe oameni să treacă de la cer la infern în câteva secunde.”

by P.Coelho

Pe  15 mai este ziua dedicate familiei, mai precis familiei crestine.

Se spune ca familia nu ne-o alegem, pur si simplu ne nastem in ea, indiferent ca ne place sau nu, este o realitate ce nu poate fi schimbata. Avem insa datoria sa o protejam, sa o respectam si s-o iubim. Par cuvinte mari dar insusi Dumnezeu ne indeamna sa facem acest lucru.

Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe pământ”, înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mamă a tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, purtând în sine toata viaţa.

Astăzi, când părinţii sunt dispreţuiţi şi rudele uitate, când prieteniile dispar şi societăţile se dezintegrează, nu este puţin lucru să existe oameni cu iubire unii pentru alţii, chiar dacă această iubire este interesată.

Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi . Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau de substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi tanjesc după libertatea de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un duşman.

Exista aşadar o ruşine sacră faţă de păcatele, care astazi pentru soţul/soţia contemporană au devenit virtuţi: căsătoriile de probă, fără legătura sacră a tainei Nunţii, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul cuplului sau cu alte cupluri, avorturile în masă. Ne trăim drama unei societati, care, deşi mai vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de mult într-o noţiune contractuală („mă rog Lui ca să-mi ajute în afaceri, să-mi dea sănătate, etc.”), şi pe Care l-am făcut bun doar pentru a ne binecuvânta ”pravaliile” sau ca propagandă publicitară pentru a ne afişa un „look electoral”.

Din punct de vedere social, soarta unei tinere familii româneşti stă încă din clipa întemeierii sub semnul demagogiei, atunci când mirii sunt asiguraţi de ofiţerul stării civile că: „În România statul ocroteşte familia”. Nimic mai cinic decât această minciună spusă într-un cadru festiv. În realitate statul ia numai act de întemeierea familiei şi atât. Indicatorii statistici arată clar o criză a tinerei familii. La trei căsătorii corespunde un divorţ. Familia nu mai este un refugiu protejat, ci locul unde refulează neîmplinirile din viata publică: scăderea nivelului de trai, nesiguranţa serviciului, marginalizarea socială. Familia este un loc din ce în ce mai puţin sigur, zilnic aflăm de orori comise contra copiilor, mamelor, soţiilor, părinţilor. Familia suferă în prezent şi un alt gen de atac pe care l-am putea numi ideologic. O întreagă propagandă în mass media încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o instituţie depăşită, iar bunul familist este anacronic. Ce trist..

De la mişcările feministe care proclamă „amurgul datoriilor” până la reclamele stupide de genul „eu să ajung devreme acasă?”, „eu să calc şi să cos?”, se insinuează imaginea cuplului liber, fie el şi homosexual, ca substitut al familiei tradiţionale. Emanciparea cuplului este însă o modă cu consecinţe nefaste, prima dintre ele fiind numărul alarmant de copii născuţi în afara căsătoriei: 23% din total în anul 2000, având tendinţă de creştere. Cuplul „liber” nu poate oferi unui copil normalitatea şi grija pe care acesta ar găsi-o într-o familie tradiţională.

Astfel sub privirea neputincioasă a şcolii şi a bisericii se trasează coordonatele unei noi civilizaţii – „civilizaţia afrodisiacă”, în contrast frapant cu modelul tradiţional ţărănesc care se îndârjeşte să nu dispară.

De la scenele pornografice televizate, de la dansurile libidinoase din cluburi, la lecţiile ce se predau în cabinetele de „planificarea familiei”, în toate e pus la cale atentatul împotriva castităţii, una din cele mai de seamă virtuţi pe care se întemeiază viaţa în sânul familiei şi se afirmă ordinea divină. Toate acestea şi multe altele pe care nu le-ar mai suporta hârtia sau cugetarea omului aşezat, descoperă tarele unei omeniri moderne care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, care a uitat ruşinea dintre oameni şi a încetat să se mai jeneze de ceva. Ceea ce altadată se petrecea în rarele cuibare de desfrâu, astăzi se doreşte să se facă deschis. Degradarea erotică este considerată de Sfântul Apostol Pavel de o gravitate deosebită, o adevarată „taină a fărădelegii” implicată în subminarea valorilor familiei de astăzi. Aş dori să mai amintesc, în final, de „starea avorţionistă”, care reprezintă plaga vremii noastre, precum lepra în antichitate. Suntem printre primele 3 tari din Europa in ceea ce priveste numarul avorturilor si totusi ne numim ‘’crestini’’…

In fine, multe nu mai sunt cum au fost si nimic nu mai este cum trebuie.. Notiunea de ‘’familie crestina’’ a ramas doar un termen care suna frumos, din pacate. Superficialitatea a inlocuit dragostea pentru Dumnezeu si pentru semeni iar egoismul este in floare..

Să credem totusi  că omul  mai poate fi restaurat, dar nu mâine, ci astăzi. Familia îşi va reveni din dilema ei, atunci când oamenii nu se vor mai privi ca obiecte, ci ca subiecţi teofori, chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt.

”Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !”